REGAT PENTRU O ZI

Omagiul Caselor Regale

Toți cei care au participat fizic sau de la distanță la ceremoniile de sâmbătă 16 decembrie ‒ adică imensa majoritate a românilor rămași acasă ‒ au trăit nu doar „sfârșitul unei epoci” (cum suna una din formulele care reveneau obsesiv pe buzele comentatorilor improvizați), ci și un fenomen aproape magic de transpunere într-o realitate diferită de cenușiul ursuz al realității în care sunt obișnuiți să trăiască. Pentru câteva ore, consecințele loviturii de palat de acum șapte decenii s-au transformat într-un vis urât. Românii nu-și luau rămas bun de la FOSTUL lor suveran, ci de la cel cărui o unanimă emoție colectivă îi reda în mod spontan titlul și calitatea de REGE pe care din punct de vedere moral nu încetase niciodată să le aibă. Prezența mai multor capete încoronate și a altor reprezentanți ai tuturor caselor regale și imperiale ale Europei funcționa ca un fel de dovadă că ceea trăiau nu era efectul unei năluciri colective. Iar demnitarii României actuale ‒ Dragnea, Tăriceanu, chiar și Johannis, se micșoraseră brusc, reduși la rangul de simpli funcționari, conștienți de derizoriul și mediocritatea rolului pe care-l aveau de jucat.
În mod paradoxal, sentimentul dominant al participanților la funeralii nu părea să fie atât tristețea, cât regretul pentru ocaziile pierdute în ultimii 28 de ani, vinovăția pentru nenumăratele ofense și campanii de calomniere pe care cel dispărut le-a avut de suportat de-a lungul îndelungatei sale vieți, și dincolo de toate acestea ‒ un straniu sentiment de regăsire a propriei demnități, a credinței în propriul destin deturnat și desfigurat de tragediile comunismului și de rătăcirile fără sfârșit ale deceniilor care i-au urmat.
Vom reuși să păstrăm ceva din miracolul acestor clipe de vibrație colectivă la unison? Un cunoscut dicton spune că orice minune ține trei zile. Iar aceasta a fost și durata funeraliilor regale. Mihai I nici nu apucase să închidă bine ochii, și campionii autohtoni ai real-politicii, proorocii de tip Brucan, sau simplii practicanți ai cinismului dâmbovițean, s-au și grăbit să cânte prohodul ideii monarhice în România. O idee pe care nicio campanie de denigrări sistematice și nicio invocare, anacronică și absurdă, a legii salice de mult abrogate în toate monarhiile lumii nu o pot smulge din conștiința istorică a națiunii.