SUCCESIUNE și TITLU

Clar și pe înțelesul tuturor:

Moștenitorul Coroanei României: Nicholas de Roumanie

02-08-2018

Autorul acestui articol, Radu Albu-Comănescu, este un tânăr, doctor în istorie, (născut în 1979), lector la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Instituționalist, specializat în instituții europene, teorii ale integrării europene și guvernanță. (Marilena Rotaru)

„Nu poți asuma o tradiție distrugându-i fundamentele”, îmi spunea un prieten german, Șef al unei familii suverane în Imperiul de la 1871 și cap al unei dinastii domnitoare pentru aproape 800 de ani.

Formula, construită voit pentru a îmbina truism și paradox, rezumă un curent care străbate câteva Case regale altădată domnitoare : lipsite de o autoritate regulatorie în domeniul succesiunii și al titlurilor, ele cad victimă disputelor interne și tentației de a-și reconfigura istoria sau prerogativele. Acceptarea publică face restul, aducând iluziile unei legitimități reînnoite prin „plebiscit de simpatii” acolo unde juriștii, constituționaliștii sau instituționaliștii au rezerve în a admite derogări de la norme ce nu țin de interpretările vreunui Șef de familie, ci sunt apanajul unui sistem constituțional într-o monarhie, chiar dacă ea și-a încetat exercițiul. Franța, Portugalia până mai ieri, Italia, Rusia, Georgia și o serie de familii domnind cândva în spațiul germanic au destinele punctate de asemenea fracturi. Lor li se alătură România, a cărei familie regală se află într-o poziție cu complicații de succesiune aproape la fel de complexe ca și cea imperială rusă.

nicholas de roumanieRevigorând memoria Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, Centenarul din 2018 oferă cea mai bună ocazie de reconsiderare ; și aceasta pentru că întrebării-cheie „cine este moștenitorul de drept al Coroanei române?” i s-a dat un răspuns confuz, pe etape, încă din anii 90, concretizat ceea ce poartă numele de Norme fundamentale ale Familiei regale a României (decembrie 2007). Nu voi insista pe prevederile acestui text cunoscut simpatizanților monarhiști, dar primit cu mari rezerve de constituționaliștii și istoricii care sesizează părțile vulnerabile criticii, tot atât de bine pe cât îi observă valoarea de fond. Modificarea impusă Normelor în august 2015 de către Custodele Coroanei (Margareta, prima fiică a Regelui Mihai I), cu aparentul acord al nonagenarului suveran și supervizarea unui greu-definibil „Consiliu regal”, a vizat scoaterea din linia de succesiune a tânărului Nicholas de Roumanie, nepot direct al Regelui și moștenitor inițial conform acelorași Norme. Motivele eliminării au rămas controversate și – contrar așteptărilor de transparență – probabil prea suspecte pentru a fi avuabile.

La aproape 11 ani de la emiterea lor și aproape trei de la „dezmoștenirea” lui Nicholas de Roumanie, a sosit timpul să aruncăm o privire la rece asupra acestor două momente din istoria familiei care a purtat Coroana de Oțel.

Ele nu sunt deloc ceea ce par.

Constituția din 1923 și reconfigurările de succesiune (2007, 2011)

Trebuie spus de la început că singura Lege care guvernează destinele, formatul și prerogativele Casei Regale este ultima Constituție regală în vigoare, cea din 1923, repusă în drepturi de Mihai I al României după 23 august 1944. Ea a fost valabilă până la lovitura de Stat din 30 decembrie 1947 și rămâne singurul cadru legal de referință pentru fosta familie domnitoare. (Pretenția unora de a-l vedea pe Mihai I ca monarh cu drepturi supra-constituționale, pentru că acesta nu a jurat pe Constituție în a doua domnie, este un argument de mare fantezie: a doua domnie, cu prerogativele și obligațiile aferente, venea în continuitatea primeia, din care fusese întrerupt de propriul tată ; monarhia din România era ineluctabil constituțională încă de la 1866 și niciodată ea nu a funcționat în alți termeni ; iar o chestiune de nerespectare a procedurii nu conferă drepturi suplimentare unui monarh, ci constituie un risc de invalidare al celor deja avute. De altfel, Regele Mihai s-a considerat întotdeauna monarh constituțional, fără să îmbrățișeze teza excentrică a omnipotenței decizionale.)

Conform Constituției din 1923, în cazul lipsei de moștenitor de parte bărbătească, primii chemați la Tron erau consangvinii Hohenzollern din fosta ramura princiară de Sigmaringen, parte a Casei Regale de Prusia încă din 1850. Istoria a luat însă turnúri neașteptate. În urma intrării României în război cu Germania în Primul război mondial, Împăratul Wilhelm II, Rege al Prusiei, îl exclude pe Ferdinand al României din familia Hohenzollern. A fost afișat simbolic doliul la castelul din Sigmaringen, iar Regelui român i s-au retras ordinele Casei, gradele, decorațiile și onorurile acordate în virtutea apartenenței sale la familia germană. Dar în pofida rupturii din 1916 și a deciziei din 1921 – când la București se asumă numele dinastic „de România” –, Constituția din 1923 continuă să mențină ca valabilă linia succesorală teutonă (cap. II, s. 1, art. 78). Cea din 1938 la fel. Se crea astfel o relație pe cât de unilaterală între cele două ramuri, pe atât de confuză.

În asemenea cazuri, doar un de facto are capacitatea să tranșeze sau să orienteze înțelegerea unui de jure incert. După 90 de ani, în mai 2011, Regele Mihai anunța ruptura dinastică a familiei regale române de ramura princiară germană, și abandonul titlurilor de această origine ; însă gestul survenea în condițiile în care, din partea germană nu a existat vreun act de reincludere a Hohenzollernilor din România, indiferent de relațiile personale dintre membrii celor două ramuri după Primul război mondial. Din 1916-21, Hohenzollernii noștri au domnit desprinși juridic de rădăcinile lor, asemeni Windsorilor rupți de Casa de Saxa-Coburg și Gotha. Decizia din 2011 oficializa astfel (într-un reînnoit context de neînțelegeri personale) o stare de fapt veche ; atât doar că această incapacitate succesorală a prinților germani nu fusese consacrată de Constituțiile ulterioare rupturii.

În termeni reali, linia germană a Hohenzollernilor e puțin înclinată să formalizeze pretențiile la tronul României, țară puțin familiară și cu un regim republican, cu atât mai mult cu cât Șeful actual al Casei – Principele Karl-Friedrich – nu are decât un singur fiu, pe care-l dorește continuator al propriului patrimoniu și nume. Faptul că niciunul din frații sau verii primari ai Principelui nu s-au manifestat în raport cu drepturile la Coroana României după decesul Regelui Mihai evidențiază și mai limpede distanțarea dintre cele două ramuri, pe considerente de altfel realiste. Succesiunea pe linia germană permisă de Constituția din 1923 este caducă de facto.

În schimb, în pofida tuturor aparențelor, modificarea succesiunii prin decizia din august 2015 nu este doar nulă, ci paralizează însăși capacitatea Custodelui Coroanei de a mai putea reprezenta o familie regală, pentru că, prin ea, Custodele încetează a mai fi unul. Altfel spus, eliminându-l pe Nicholas de Roumanie din linia de succesiune, fiica vârstnică a Regelui Mihai pierde automat poziția care i-a fost ei conferită prin Norme, și orice pretenții auxiliare emise pe baza acesteia.

Nicholas de Roumanie Medforth-Mills, succesor al Regelui Mihai

Cazul trebuie privit cu glacială obiectivitate, iar raționamentele sunt următoarele :

Normele fundamentale au fost construite în intenția de a reglementa post-factum realități care fac parte din istoria familiei regale a României de după 1947, integrându-le într-un tot cu potențial rol de Statut. (Normele nu au valoarea juridică a unui Statut de Casă Regală atât timp cât nu sunt validate explicit ca atare de către un Parlament într-o monarhie restabilită – și nu de un altul; un Parlament republican nu poate lua decizii care privesc altă formă de guvernământ decât cea pe care o reprezintă legal.) Textul Normelor din 2007 dovedește că obligația unor căsătorii de rang egal sau nobiliar intră în discontinuitate (niciuna din fiicele Regelui Mihai nepracticând-o), la fel și cea a căsătoriilor exclusiv străine (fiica vârstnică a Regelui încheind un mariaj românesc, permis de fostul suveran), alături de excluderea descendenței pe linie feminină al cărui principiu este abandonat în favoarea unei opțiuni semi-salice cu preferință pentru primogenitura masculină. Ținând cont de pierderea tronului și de consecințele implicite asupra Statutului Casei prin lipsa unei instituții care să-l regularizeze după 1947, cele trei aspecte susmenționate pot fi admise – cu eventuală clauză de excepționalitate – ca generatoare de jurisprudență.

Înlocuirea vechiului Statut prin setul de Norme este de înțeles în sensul adaptării la contemporaneitate a celei de-a Doua Monarhii românești, cea a Hohenzollernilor dintre 1866-1947. Decizia este corectă. Însă NU poate fi admis ceea ce, în cadrul noilor prevederi, se îndepărtează de spiritul Constituției regale și de intenția cu care succesiunea a fost formulată în aceasta din urmă. Constructul hibrid al Normelor din 2007 face însă ca o parte din prevederi să fie admisibile, iar altele să fie discordante față de Legea fundamentală, alterând calitatea documentului.

Una din premisele Normelor este aceea că Monarhul român ar fi avut puteri depline și suverane asupra condiției juridice a Familiei regale. Asumpția este fundamental greșită. Articolul 91 al Constituției din 1923 statuează clar : „Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituțiune”; ele sunt clar definite în capitolul II al legii fundamentale, secțiunea I („Despre Rege”), art. 77-90, în special art. 88. Niciunul nu permite monarhului modificarea succesiunii la Tron. Regele Mihai era perfect conștient de limitările pe care trebuia să le respecte, declarându-se – în interviurile de la începutul anilor 90 – în incapacitate de a schimba motu proprio linia succesorală. Ergo, Coroana nu poate fi moștenită de niciuna din fiicele sale ; niciuna nu a avut și nu poate dobândi dreptul de a prelua titlul regal. Din acest punct de vedere, prevederile succesorale din Normele fundamentale sunt invalidate de imperativul constituțional.

În schimb, spiritul Normelor (înainte de alterările ficționale din 2015 și după) este cel de a servi succesiunii Coroanei, asigurându-i perpetuarea până la și prin cel mai apropiat moștenitor de sex masculin: o opțiune valabilă conform ultimei Constituții. Regele prevedea revenirea la o linie de succesiune masculină, atașată persoanei nepotului său direct, Nicholas de Roumanie, printr-o intermediere de tipul Regenței. – Nu se poate vorbi sub nicio formă de o succesiune cu drepturi depline pe linie feminină și de abandonul Legii salice în „virtutea legislației europene”, așa cum pretinde echipa de la Palatul Elisabeta, care-și imaginează incoerent și paradoxal că poate lega autoproclamatele „drepturi suverane” ale Regelui cu prevederile europene. – Ceea ce Normele au creat, cu voința lui Mihai I al României, nu este o poziție de Prințesă de Coroană, nici de Prințesă-moștenitoare, ci un Custode, un păstrător al Coroanei, echivalent al rolului jucat de Regență ca intermediar al succesiunii. Este singura poziție care se putea oferi primei fiice fără a încălca spiritul Constituției. Prevederea este compatibilă cu articolului 83 al vechii legi fundamentale („Regele, în viață fiind, poate numi o Regență”), indiferent de formatul în care această Regență s-ar desfășura (fie cel prevăzut în 1923, fie cel nou, acreditat sub titlul de Custode). Regența – sau Custodele echivalent – nu poate avea competențe care să le suplinească pe cele ale Monarhului (art. 85). Este exclusă orice capacitate de a altera succesiunea. Custodele, asemeni Regenței, nu se poate substitui Monarhului și nu poate asuma titluri ori drepturi rezervate exclusiv acestuia. Custodele, ca și Regența, nu poate purta vreun titlu de majestate; aceasta este o funcție, nu un rang în ierarhia titlurilor nobiliare. Contrariul se numește uzurpare, iar Palatul Elisabeta, prin modificările succesive aduse Normelor fundamentale după 2015, nu a ezitat să intre din plin sub această etichetă.

Intenția Regelui – în mod natural atent la aspectele constituționale – nu iese din spiritul legii fundamentale din 1923 ; interpretarea și aplicarea Normelor de către Palatul Elisabeta o părăsește însă cu larghețe, mergând până la a crea beneficii celor care nu sunt în drept. Deferența unui public impresionat de simbolistica regală sau oportunismul unor curteni nu înseamnă obținerea stării de legalitate. Absolut deloc.

Se va afirma că actul de excluziune a lui Nicholas de Roumanie din august 2015 este semnat de Rege, iar aceasta ar constitui dovada incontestabilă a valorii sale juridice. Nu. Chiar dacă documentul are mari probleme de autenticitate, ceea ce contează este faptul că semnătura regală NU îi conferă validitate în acest caz specific: stabilind anterior o linie de succesiune mult mai concordantă cu prevederile Constituției, Mihai I – printr-o revocare – s-ar îndepăra tocmai de constituționalitatea pe care dorea să o stabilească, denaturând principiul de la care pornise: cel al imposibilității de a transfera succesiunea pe linie feminină. Reluând faimoasa observație a lui Catargiu, „aiasta nu se poate”. Constituția este mai presus de Rege – și e mult mai presus de Regență sau de Custode. Regele s-a servit de instituția temporară a Custodiei ca pivot în tranziția succesiunii către un urmaș de sex bărbătesc, menținând linia masculină și vizând institutuirea nepotului Nicholas ca moștenitor. Regele nu consacra fiicei sale vârstnice vreun alt rol decât cel de intermediere. Aceasta este optica de soginte constituțională a Normelor din 2007.

Cu apetit pentru intrigi bizantine, echipa de la Palatul Elisabeta interpretează în uz propriu acest set de reguli, transformând Custodia în rang regal (!…). Adăugirile recente, favorabile primei fiice a Regelui, nu se bucură de nicio validitate. Dimpotrivă: cele cinci principese și familiile lor sunt în realitate prizoniere ale unui Act care nu le este destinat în mod primordial, statutul lor depinzând esențialmente de păstrarea nepotului în linia succesorală. Prin eliminarea lui Nicholas de Roumanie, Normele sunt golite de substanță ; obiectivul lor nu avea cum să fie dotarea fiicei vârstnice a Regelui cu un statut succesoral egal cu cel al unui moștenitor masculin, Constituția interzicând-o, ci restabilirea unei succesiuni masculine, a cărei justificare și instrumentalizare am expus-o mai sus. După august 2015, pretențiile Custodelui Coroanei de a fi la cârma unei familii regale sau de a purta apelativul Majestate țin de pura imaginație. Custodele poate avea, în cel mai bun caz, un rol simbolic de Șef al familiei, dar fără capacitate succesorală proprie și fără dreptul de a interveni în schimbarea liniei acesteia. Cea propusă ulterior excluderii moștenitorului de drept (prin fiicele Margareta și Elena, apoi nepoata Karina) este lovită de nulitate : Coroana nu poate trece de trei ori (!) pe o filieră inadmisibilă.

Firește, publicul larg a fost atras de emfaza mediatică, de jocul de caractere și de personaje, de afectarea și prețiozitatea „Consiliului” – un văr al Regelui îmi vorbea amuzat de stilul pompos ale comunicatelor, redactate de (citez) „vreun lacheu snob” – sau de strategiile personale din a doua viață a Casei regale. S-a uitat de Coroană și de fundamentul ei constituțional. Succesorii nu se schimbă cu lejeritatea cu care Palatul Elisabeta își afretează numele pentru furnizorii alimentari. Când pretinzi că vrei să contribui la sănătatea etică și morală a Națiunii – așa cum o făcea actorul ieșean Radu Duda, vorbind în numele Instituției reprezentate de ilustrul său socru –, nu începi prin ne-constituționalitate, îndepărtând cu ifose ceea ce nu îți convine.

În concluzie, (1) departe a fi un set de prevederi care conferă puteri primei fiice a fostului Rege Mihai, Normele fundamentale din decembrie 2007 sunt un document care – în partea sa cea mai apropiată de Constituția regală – vizează o succesiune pe linie masculină în persoana lui Nicholas de Roumanie Medforth-Mills, rezervând principeselor Margareta și Elena un rol de intermediere, echivalent cu cel al unei Regențe. Asumarea de către prima fiică a titulaturii regale și a apelativului Majestate constituie o dezonorantă  uzurpare. (2) Instituit de Rege în 2007 cu titluri, rang și statut aferent, Nicholas de Roumanie NU poate fi revocat din poziția de moștenitor și succesor, tentativele în acest sens intrând în conflict cu spiritul Constituției de la 1923, anulând drepturile Custodelui și întreaga formulă de organizare actualmente asumată de fosta familie regală.

Nicholas de Roumanie se află pe o poziție de unic succesor, cu o legitimitate fondată pe spiritul Constituției regale,  intermediată de Normele fundamentale din decembrie 2007 și de acordul Regelui Mihai. Recuperarea acestei moșteniri istorice – încredințată doar lui de către ultimul suveran al României – poate constitui frumosul cadou pe care tânărul Nicolae îl primește în An Centenar și de fondare a propriei familii.

Istoria continuă.
Radu Albu Comănescu