Menu

Ziar Nr.51

Comentariul zilei 22.01.2018   Autor: Luiza Șora

ADMIRAȚIE

Text publicat pe Facebook de sotia lui Mihai Sora, Luiza.

,,Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl
întâlnesc pe Mihai Șora, care îl vizitează,
îi solicită interviuri, vor să se fotografieze cu el (după cum, în
alte vremuri, strămoșii lor se fotografiau
cu ursul), așadar: majoritatea aceasta – în mod sistematic și destul
de obositor – îl întreabă mereu
despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco și alții.
În loc să-l întrebe despre el însuși.
Nu am nici astăzi o dezlegare perfectă a acestui mister.
Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg:
a fost bun prieten cu Cioran și cu Eliade,
s-a zbenguit pe străzile Parisului cu Ionesco,
a fost studentul lui Mircea Vulcănescu,
a pus de-o mămăligă în atelierul lui Brâncuși,
a luat zece la cel mai teribil examen din timpul studenției lui
bucureștene, la profesorul Nae Ionescu, –
și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare:
„Dați-mi carnetul!“, a fost singura
propoziție rostită în ziua examinării;
a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui
Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte,
Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili;
a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada
doctoratului, – și unde, fără îndoială, ar
fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni
acasă, în 1948, după zece ani de ab-
sență, într-o excursie organizată de Frontul Național Român (niște
comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap
și idealuri „neîntinate“), – excursie în urma căreia a fost sechestrat
și obligat să rămână în România tota-
litară, din ordinul Anei Pauker.
Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu;
i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii,
amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan, pro-
fesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă greșea o notă;
a stat cu sufletul la gură când, la Radio Londres, Generalul De
Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către
poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940;
a intrat în Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima
lui soție, îl credea la bibliotecă, studiind
cu sârg opera lui Pascal);
a publicat, în 1947, la editura Gallimard, cartea ‘Du dialogue
intérieur. Fragment d’une anthropologie
métaphysique’, carte despre care cele mai strălucite minți ale vremii
aceleia au spus și scris numai de bine
[Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de
ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că
voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“];
a refuzat cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după
apariția cărții la Gallimard), și a refuzat-o
dintr-un fel de patriotism naiv, atașament față de originile lui
bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Fe-
neriș, – bunicul patern;
a făcut trei copii (în care nu se regăsește)
și NU !,
nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),
nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu,
a fost urmărit de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face
din el cel mai longeviv urmărit),
a citit multe cărți,
a scris (mai puține decât a citit),
a revărsat peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor
– în înțelesul deplin și autentic al cuvân-
tului – era un act de curaj: „Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60,
toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia
să publici așa ceva?“,
iar „ăia“ l-au lăsat,
și așa a apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci
de mii o sută șaptezeci și cinci) de
exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și
cenzurau tot ce se publica;
a fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat
demisia la Mineriade, primul și singurul
demnitar care s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe
care-l ocupa în Ministerul Învățământului,
și a coborât până jos, până jos de tot, la nivelul solului, în Piața
Universității, ca să vadă cu ochii lui ce se
întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați inuman;
a fost singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie
1990, s-a retras definitiv din politică: pentru
că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii vremii, nici nu putea
fi cumpărat de unii sau de alții.
Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în
fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrep-
te), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită,
iar ea a spus „da“ (de fapt, ea a spus „DAAAAA“).
Mihai Șora
a iubit,
a iubit,
a iubit.
Mihai Șora
iubește.
Și nu a urât niciodată pe nimeni.
Nu urăște.
Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au
persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au călcat în
picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat proiectele.
Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele,
în cei o sută de ani ai săi;
a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai
grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi,
mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.
Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât.
Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu
brațele deschise, – când nu sunt sparte țevile
de la baie sau de la bucătărie și nu este inundat tot apartamentul 19
de la etajul 3 al blocului ponosit din strada
Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50. Mihai
Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui
o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată de
atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, as-
cultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele are să-i spună despre el, despre
sărăcia și nevoile și neamul lui. Și mulți
s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai timizi, mai
insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui ma-
estru, a unui prieten, a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au
iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.
Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și
„să-i cadă apa-n cap.“ (Și unde nu a
ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici
dolari pentru avion).
Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida
li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om
de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite. (…)
Mihai Șora este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a
visat să ajungă în Țara Sfântă; iar bunul Dum-
nezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este
culoarea vieții și pentru Roșia Montană.
Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața
Universității și striga: „Cine nu sare, nu vrea
schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din cauza
tragediei de la Colectiv.
Mihai Șora este omul care, atunci când primește o decorație la
Palatul Cotroceni, rămâne așezat în timp ce
se cântă imnului național: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara,
coetaneul său. (…)
Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de
pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă
cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la
socoteală răul“.
Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.
Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.
O cumințenie în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume nu
ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai
Șora este de neprețuit. Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu. (…)”

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *